Fă ceea ce îți place și nu vei mai munci nicio zi din viața ta! ... Băi, mă lași?!

Hai că pe-asta o știți cu toții. Ați citit-o-n o grămadă de postere motivaționale, cu font caligrafic peste un peisaj care induce o stare de bine, mă da’ o stare de-aia de atâta bine, încât te face să-ți dorești să rămână acolo în poză, că dacă transcende în viața reală n-ai prea ști ce să faci cu ea. Nu? Ringing no bells? Atunci hai cu mine în călătoria asta. Ia imaginează-ți o priveliște de munte, pe cer soarele la apus care mângâie cu raze arămii dealurile verzi, acoperite de păduri feerice. Pe una din liniile verticale care respectă rule of thirds, cumva aparte, dar în același timp în armonie perfectă cu mediul din jurul său - un fotograf. Obiectul muncii e lipit de ochiul ager, se concentrează pe ceva subiect din depărtare, gata să apese butonul declanșator. Ce mai, împlinire sufletească și emoțională, work-life balance, fucking Nirvana, așadar - Fă ceea ce îți place și nu vei mai munci nicio zi din viața ta! Băi, mă lași?!

Mă scoate din minți expresia asta, care a izvorât din prea “libera” (do notice the quotes) și prea liberala Americă1. Acolo, cel mai des au auzit-o Generațiile Y și Z - de la părinți, profesori și, în genere, de la mai toți adulții care își asumau un rol formator în viața unui copil/adolescent. A ajuns și în Românica de ceva timp, la super părinții care fac, te rog, un altfel de parenting, dar începe să pătrundă de ceva timp și în discursul propriu al milenialilor, adică al generației Y (născută între ‘77 și ‘95)2. Iar totul se datorează platformelor de social media și a cultului de share de conținut, cumva și lui Tony Poptămaș, pentru că de niște ani de zile buni românului îi place al naibii de mult să dea share la text-over-pic inspirațional, motivațional, elicoidal și orice alt cuvânt pompos care îl face să se simtă, dar nu să și pară deștept, d-apăi să fie.

Așa că m-am hotărât să fac un pic pe avocatul ghiavolului și să îți arăt cât de lipsită de sens e expresia asta, dacă stăm s-o luăm la bani mărunți.

Dacă faci ceea ce îți place ca activitatea din care îți câștigi existența, am o veste proastă - ai să muncești mai mult decât la un job 9to5, care nu îți gâdilă în mod specific sufletul de artist. Pe asta se bazează și înțelepciunea propusă de sintagma asta, că muncești cu plăcere. Și crede-mă, chiar ai să muncești mai mult decât în mod normal. Iar filosofeala aia la modul “nu o resimți ca muncă, atunci când depui efort într-o activitate care îți face, cu adevărat, plăcere” e bullshit maxim. At the end of the day, corpul și mintea ta tot vor fi depus efortul ăla, iar oboseala tot va veni peste tine ca un tren. Că na, stai pe șine ca boul, what did you expect? Merge pe ambele tăișuri treaba asta, fie că ai un job unde faci fix ceea ce îți doreai de când erai copchil, fie că ai luat taurul de coarne și ești self-employed, activând într-un domeniu care te pasionează, probabil, tot de când erai copchil. Deci în oricare dintre instanțe, vei munci mai mult. Hai să vedem.

Când ești angajat

Vei simți o satisfacție nebună atunci când ai un achievement și vei munci cu cel puțin la fel de mult efort ca să repeți experiența unui win. Micile eșecuri te vor lovi visceral și, deși poate că nu-ți vine să crezi, vei munci cu și mai mare dăruire ca să eviți repetarea experienței. Vei dori tot timpul să demonstrezi (ori ție, ori celor din jur, sau în funcție de cât de fucked up a fost copilăria ta, și ție, dar și celor din jur) că poți de fiecare dată mai mult; iar asta se va traduce prin, you guessed it - mai multă muncă. În unele cazuri mega amuzante de oameni care nu dețin controlul asupra vieții lor, munca va depăși limita profesionalului și va intra în muzică de fanfară și în viața personală, unde poți să spui pa-pa timpului liber, pentru că you gotta work, work, work, work, work, zi-le Rihanna!

Când ești self-employed

Indiferent ce vinzi - un produs, un serviciu, o idee - vei dori ca ceea ce realizezi de unul singur să depășească așteptările tuturor, chiar și pe ale tale, iar asta se traduce prin multă muncă. Trebuie să rămân în sfera așteptărilor și pentru argumentul doi, pentru că e o chestie care merită accentuată, la fel cum am fost învățați să nu vorbim despre Fight Club. Standardele pe care ți le vei seta vor fi incredibil de greu de atins, din nevoia de a face totul la superlativ. Nu va fi niciodată de ajuns să faci bine/foarte bine, trebuie să fii excepțional, so you better believe you gon’ work! Am salvat ce-i mai ironic pentru final, ready? Nu doar că tu vei munci extraordinar de mult, depunând eforturi de care nu te-ai crede în stare, dar pentru că faci ceva ce-ți place, ghici ce - îi veni pune și pe alții să muncească! Arată-mi-l tu pe ăla care nu a apelat la ajutorul unui prieten sau o rudă la început de drum în antreprenoriat, sau chiar după ce drumul s-a transformat în autostradă.

E de muncă pentru toată lumea, vere...

E de muncă pentru toată lumea, vere...

Știu c-am zis că e la final, dar înainte să termin te las cu un nugget: dac-ar fi să definim munca, ar ieși ceva de genul “activitate necesară de depunere a unui efort în vederea dobândirii unor bunuri”. Deci mirifica expresie din titlu spune clar fă ceea ce îți place și nu vei mai face niciodată nimic. Iar cu logica asta nu se mai poate bate nimeni. Cel mai important e că am participat, nu?


  1. O documentare atât de minuțioasă că-ți vine să te lingi pe degete, despre apariției acestei expresii, găsești aici

  2. Holyfuckingshite, ăștia mici mă fac să mă simt din ce în ce mai bătrână. 

Posted on 27 iunie 2022. Filed under: Uncategorized.
RSS 2.0 feed. Comment. Send trackback.

Leave a Reply